marți, mai 06, 2014



Iulia Pana’s Golden Meter 



 by Ileana Marin
Ileana Marin


este profesor afiliat la University of Washington, Seattle si colaborator al Centrului de Excelenta pentru Studiul Imaginii, Bucuresti. Specialista in literatura comparata si studii despre text, Ileana Marin publica studii despre materialitatea textului, despre literatura si arta de secol XIX, precum si despre cultura romana. Este membra fondatoare a Societatii Culturale Romano-Americane din Seattle.  










Rigla de aer -Tracus Arte 2013

                                    Iulia Pană și etalonul ei poetic de măsură

Volumele de poezie ale Iulie Pană sunt răsfirate pe aproape 20 de ani: de la Imagine simplă care i-a adus premiul de debut la Festivalul de la Sighet în 1996, la Statuia Zilei de mâine doi ani mai târziu, de la Noaptea Scorpion din 2003, care a primit premiul filialei USR Dobrogea, la Contrasecunde în 2008 și acum Rigla de aer, cel mai dens metaforic dintre ele, probabil pentru că este, poetic vorbind, și cel mai autobiografic. Fără a fi un ciclu narativ, fără a miza exclusiv pe transferul emoțional dintre subiect și eul poetic, volumul Rigla de aer este autobiografic în măsura în care dezvăluie în poezie ce înseamnă să fii poet.

Cheia acestei lecturi este dată de primul poem. Experi/mental poetry propune una din temele recurente ale volumului și anume ce înseamnă să scrii poezie. Este un text auto-portret în care poezia, ca un iubit după o noapte de dragoste, apare într-una din cele mai reușite imagini plastice ca “torsul curbat desenat pe cearceaf” (5). Iulia schimbă rolurile de gen în care poezia era femeie, muză, inspirație, pentru poetul îndrăgostit. Poezia, de data aceasta, este un accesoriu feminin, un tricou, un mulaj, un contur, este forma în care se ascunde poeta, este intimitatea carnală care vrea să-și găsească o ieșire. Dacă mă gândesc că tricoul, mulajul, cearceaful sunt toate albe, atunci poate că poezie este chiar urma lăsată de corp pe suprafețele care devin un alt fel de hârtie. Poezia nu se scrie cu stiloul pe hârtie, ci cu atingerile corpului viu de carne și sânge, înregistrate pe suprafețele albe. Înregistrările acestor zone de contact între corp, obiecte și alte ființe sunt poemele din volum.

Fiecare poem se naște dintr-o metaforă de un lirism cotidian care surprinde tocmai prin limbajul nepretențios. Metaforele Iuliei nu înșeală niciodată, ci spun, paradoxal, “lucrurilor pe nume”, transformându-l pe cititor într-un martor al experiențelor poetice îndraznețe și-l invită la autoexaminare. Dealer-ul de somn este imaginea comercializată a sincerității în iubire pe care adesea o ascundem în spatele unor lucruri mărunte; puiul de cangur, de exemplu, definește frica fiecăruia de a ieși din zona de comfort în ciuda bravadei. In pantofi cu cuie mișcarea este inversă: poeta încarcă poetic o metaforă goală, iar expresia a “bate cuie-n talpă” este rastălmăcită în sensuri multiple. Poezia este o avalanșă de expresii, în care cele idiomatice își găsesc sensuri noi cum ar fi “cuiul în talpă”. Cuiul din talpă nu te doare și nici nu te împiedică să alergi pentru că este literal pantoful de atlet care te propulseaza peste obstacole. Realitatea imediată este poetică așa cum o doză de cola sau sprite este asemeni unui plămân care a inspirat dar care nu poate expira fără ca cineva să nu deschidă clapeta de aluminiu pentru a elibera presiunea dinauntru. Ce-ar fi dacă ne-am imagina că de fapt nu suntem decât niște doze de aluminiu, fiecare cu eticheta ei? Reificarea comercială a ființelor nu este posibilă atâta timp cât limbajul se reinventează și poezia ne salvează de la fi reduși la o marfă de consum.

Poezia transcrisă digital dă seama de noul mod de scriitură în care tehnologia se substituie caligrafierii care fusese conotată cu poeticitate în sine. Iulia găsește in digitalizare un mister pe care-l sparge ca un hacker. Codul de bare din eu nu mă mai văd identifică ființa superficială sub care pulsează inima, simbol recurent în volum. În era “social media” cuvintele sunt palpabile și inefabile deopotrivă, dar întotdeauna puternice ca să poată crea lumea din jur în al cărei iureș ne prind poemele Iuliei Pană.

Volumul Rigla de aer se citește dintr-odată. Dă dependență și îl recitești de fiecare dată cu alți ochi, adică cu ochi noi care găsesc sensuri noi. Pentru mine, tema autoreflexivității textului scris digital este pretutindeni și niciunde pentru că deși am toate dovezile cum că textul a fost scris pe computer, poemele le citesc pe hârtie, iar ultimul mă asigură de concretețea scriiturii paradoxale: electronice, multimediale, digitale și atât de concrete.

o linie îngroșată a pus capăt tăcerii, ultimul poem, este dedicat grafemelor scriiturii, fie ca ele sunt tușe, borduri de stradă, sau chiar străzi, fie că sunt liniile palmei. Scriitura este impregnată în spațiul construit sau natural, de fapt tot construit atâta timp cât ii construim sens. Compusă din linii de separare între lumea fenomenală și lumea textului, scriitura este locul de întâlnire dintre cele două lumi devenind astfel epiderma universului.

Iulia Pană este numele cel mai potrivit pentru o poetă: este chiar ea, Iulia Pană, pana care scrie digital poezia.







Iulia Pana’s Golden Meter 
Iulie Pana has published five poetry volumes over almost twenty years. In 1996, she published The Simple Image, which was awarded the debut prize at the y Sighet Poetry Festival and after two years, The Statue for a Day. It was, however, The Scorpion Night from 2003 that brought her the prize of the Dobrogea Branch of the Romanian Writers’ Association. In 2008, she explored the process of writing as a way of understanding the passing of the time in Counter-seconds. Her most recent volume, The Rule Made of Air, is her most metaphoric of her volumes, probably because it is the most autobiographic. Although it is not a narrative cycle and it does not rely on the emotional transfer from the poetic subject to the poetic I, The Rule Made of Air is autobiographic because it reveals what means to be a poet: the poet is the one who cares about words and suffers when they become meaningless or clichéd, empty vessels of conventional expression.

Iulia’s poems recover the inherent lyricism of the everyday language and transforms this recovery into the theme of the volume, as Ben Marcus did in his last novel The Flame Alphabet. While Marcus created a dystopian world in which the high toxicity of words killed people, Iulia Pana reconstructs the world with words that she has already cleansed of toxicity by extracting them out of idiomatic or fixed expressions, and by giving them an unexpected context. The key for this reading of the volume is the first poem, Experi/mental poetry, which launches one of the recurrent themes: what it means to write poetry. More than anything else, the poem is a self-portrait of a poet who sees a poetic trace anywhere she turns her eyes. The imprint of a curved torso on a bed sheet, a T-shirt that still shows the contour of a body like a mold, function as graphemes of corporeal alphabet inscribed on white fabrics and surfaces that become a sort of paper. Poetry is not simply written with a pen on paper; it is written with bodies made of flesh and blood recorded by the poet.

Each poem of the volume comes out of a metaphor that surprises the readers’ expectations. The Sleep Dealer is the title of a poem in which the search for love coincides with the search of unique expressions of love. The reading of the poem feels more like witnessing a woman giving birth to a poem. The poet finds out that it is possible to express sincere love only when she avoids using words which have been abused in commercials or clichés. In her search for authenticity, Iulia creates dissonances similar to dodecaphonic music only to bring it to a harmonious end. In Shoes with High and Sharp Heels she does the opposite: Iulia recharges poetically an empty metaphor, and creates word games by reshuffling expressions that contain the word “shoe”.

Familiar things are poetic, too. For example, a can of Coca-Cola is like a person whose lungs are full of air which cannot be released. We all wear our labels on the outside, proud of our identity. What if we believed that we were nothing but some aluminum cans? What makes us different from goods? What saves us from falling from our already fallen status even lower to the level of products for sale? Iulia’s answer is “poetry”. Only poetry can make us different from any other goods. As long as we are capable of writing and reading poetry we are allowing poetry to reinvent us as pure beings.

Digitally transcribed poetry can also record the way in which writing has changed because of the new technology. The computer substitutes for calligraphy, which was, by definition, poetic. Texts written on computers hide a mystery that entices the poet to hack the code to get access to the pulsing heart. The bar code from I Cannot See Myself Anymore replaces the superficial person with a reading device for which words are both palpable and ineffable. In the era of social media, the words become feelings and a simple click on the “like” button takes care of a second of emotion. Iulia makes the reader beware of replacing real emotions with their hypertextual versions whenever there is interaction on facebook and that’s why she strives to bring emotion back into words.

Emotions matter to Iulia. In Thin Thread, Nice Memoire she appeals to our childhood memory in order to recover the sediments of our innocence and with it, our lost poetic soul. The childrens’ bedtime song about a spider’s net on which one, two, then many more elephants were swinging is the intertext that structures unconnected memories and transforms them into a poem. There are not many literary intertexts in Iulia’s poems, yet there is one in A Salty Drop which recalls Eminescu’s Gloss. These two completely different intertexts indicate the two extremes between which Iulia’s poetry unravels: from the anonymity of a children’s song to the celebrity of a national bard’s masterpiece. The huge spectrum of tones that she is able to harmonize offers the reader addiction to her poems. With the second reading new meanings, new connections, and new intertexts surface, all increasing the self-reflexivity of the text.

The last poem of the volume, a bolded line ended the silence, is dedicated to writing. Wherever she looks Iulia sees graphemes: streets, border stones, or palm lines. Writing is impregnated into buildings and nature alike and as long as the poet makes sense of what she sees she builds for her readers a poetic reality. Separating the real world from its poetic version, writing is the realm where the two collide. Writing, thus, is the skin of our universe. Just think, my reader, that Iulia Pana has the right name for a poet: “pana” in Romanian means “quill” and “feather”. I prefer  “quill,” because Iulia herself reflects the gift of writing.


Niciun comentariu:

ebony bones- amazon

http://www.amazon.com/Ebony-Bones-Iulia-Pana/dp/1512242519/ref=sr_1_2?ie=UTF8&qid=1440349159&sr=8-2&keywords=iulia+pana