un cuvânt

ca să scriu mi-am pus un semn de carte

şi mă rog de soare să nu uite că

între paginile unor carţi de joc

prietenii sunt nişte cai de curse

premiaţi cu like-uri pe facebook

dar în alt joc pe o altă planetă cu alt soare

prietenii fac un foc şi-l înghit

împreună de două ori apoi călătoresc

cu viteza luminii fără oglinzi retrovizoare.

ca să scriu mi-am făcut un punct

în inima şi m-am rugat să nu uit că

am fost într-un rai în care ne prefaceam că

suntem singure pe lume

am răscolit vocabularele lumii

şi pietrele vulcanilor ca să construim

un semn-piatră peste piatră

vorbele noastre sau împreunat

într-un poem de milioane de ani

scris şi şters şi iar scris şi iar şters

lumea se holbează nedumerită,

câinii stau în şir indian să muşte

o vocala măcar ...

caii de curse se miră... ce superglue

foloseşti ca să ţii bucuriile lângă tine

ai creier, ai inima se întrebă ?

ai doar o luminaminune ce te-a străbătut

dint-un love story nemuritor,

desuet de acum

dar eşti material dur şi nu uşor de

prelucrat

unii te-au aşezat la o masă rotundă

un carusel nesfârşit

unii ţi-au dat cupe cu aer otrăvit

le-ai trimis ace de aur, săgeţi de argint

ai tras un tighel de mătase cu urme

frumoase

cine se crede şi ce nume are ...puterea ?

nimeni nu ştie ce albastră e marea

când ochii sunt limpezii când teancul de

carţi groase se transformă în cină

când pisica uită ce e şi te face fericită

ca să scriu mi-am pus un ceas să bată

ca o toacă...

şi mă rog de mai multe ori să-mi amintească

cum se numeşte un cuvânt.

Rigla

m-am născut prea devreme și prea mică

cât o riglă

mama măsura cu mine etamina pe care cosea flori roșii,

cuvinte blânde.

eram fericită că intram sub masă de-adreptul în

picoare fără să mă aplec

și atunci

mama îmi mai trasa câte un semn ,

de buna purtare,

când mă ascundeam și nu mă găsea prin casă.

la scoala mă uitau în sala de sport

printre mingi

așa încât de atunci mă rostogolesc

tot timpul într-un amețitor

joc...

m-am născut prea devreme...

sunt mică, ca un defectefect

mi-e ușor să mă strecor printre obiecte

și oameni,

așa ca o glumă bună

mă joc de-a v-ați ascunselea cu un bărbat înalt

până la lună

seara când închid ochii cresc brusc și mă văd

copil fericit cum mă

apuc de bara de covoare fără avânt și fără

chin

e un schimb bun de imagini din trecut

mama m-a desenat pe-un colț mic rupt

dintr-o carte

ca să încap m-a făcut cât 2 liniuțe

de pe riglă

am mai crescut ceva de atunci ..

m-am înălțat

odată cu vraful de cărți, cu desenele mele

uriașe care împânzeau casa cu o fâșie albă

loc de amintiri

pe care mamele scriu tot timpul măsura creșterii

copiilor .

acum

nu mai sunt așa mică, mi-am prelucrat imaginea

în photoshop, sunt chiar de înalțime potrivită.

cu rigla măsor

cifrele existenței mele.

Contrasecunde

eu nu mă mai văd

eu nu mă mai văd ...sunt tranșată în milioane de cuburi

și prisme și sfere

nu mă mai simt om

sunt o categorie de viețuitoare nouă

abia apărută

anomalie a

meniului universal carnivor

nu am înca denumire și nici

o etichetă de recunoaștere

am doar dungi, adâncite pe frunte... după care mă

identifică la scanare...

eu nu mă mai mișc,

doar levitez dintr-un spațiu în altul

și picioarele-mi sunt doar niște elemente de sprijin uneori

eu nu mă mai trezesc din amețeala asta persistentă

o migrena și o pastilă pentru incapabili

cu armele astea lovește...

un cineva în mine...

Insectarul Inimii

unde crezi tu că țin săgețile și arcurile de vânătoare ?

am un loc special sub limbă,

de acolo le trimit

cu tot cu semnale de fum

de țigare

și mi-amintesc ca vreau să mă las

dar nici măcar ședințele voodo nu mă ajută

mă rostogolesc că o minge pilates

după care colegele mele

de birou sunt înnebunite

unde crezi că țin cremenele și paiele ?

am un loc special la subțioară

sunt calde și uscate

bune de

aprins o flăcăruie

și de acolo se risipesc ca niște

flamuri verzi gălbui

anunț momentele cruciale și mă

ascund sub birou ca sub o tejghea de la

mall,

locul fericirii colegelor mele de birou

unde crezi că țin apa și laptele ?

la piept ca pe îmbrățișarea blândă a mamei

și mă las în scaunul meu de slujbaș ca-ntr-un

hamac colorat de nuanțele tropicale

din visele colegelor mele de birou ...

unde crezi că țin poezia ?

în insectarul inimii..ca pe-o broșă cu diamante .

șirul câinilor de piatră

scările întunecate dintre ateliere

sunt pline de câini

se aliniază pe câte o treaptă și așteaptă să treacă

vara

primăvara ..și așa mai departe ...ca și cum

ar străjui scările, treptele, oamenii...

sunt stapânii din carne și blană.

în acest loc aerul nu e respirabil

e plin de puf și fire din haina lor năpârloasă

de aceea

toți artiștii din curtea cu alteliere lucrează

în

păr de câine

expoziția în aer liber întruchipează istoria

trecerii acestor jivine prin viața noastră.

numai un artist în metale grele -

mitică,

se bucură

de protecția lătrătorilor..

el în halat albastru străbate edenul

însoțit de haită

iar viața

nu merge înaintea lui.

în curtea cu ateliere doar câte un scheunat

strică lentoarea și pacea

dincolo de geamuri

mai vezi câte o

pupilă dilatată de nesomn

și așteptare

câiniistăpâni au chiar fotolii și

scaune speciale pe care se întind ca

imperatorii

in așteptarea luptelor

dar artiștii nu sunt născuți gladiatori.

liniștea se sparge ca un vas de ceramică în cuptor

aerul se albăstrește de culorile

țâșnite din tuburi

și răzvrătirea e la un pas

la o treapta și se aude ...

înfundat ca un motor măcinat de vreme.

apoi trece prin fiecare perete și face o strecuratoare

prin care pot să-și privească liniștita lor viață

până când șuieratul din vorbele unui poet

vine și sparge șirul câinilor de piatră.

Constanta Caz 3

eveniment produs de Fundaţia Culturală MENTHOR

curator GABRIEL BROJBOIU

"Omul dislocat, suspendat între drumuri. Aici sau aiurea, puţine lucruri şi-au găsit o stabilitate prielnică.Mai totul, de la nivelul personal la cel politic, social ş.a.m.d. pare atins de virusul provizoratului, al unui tranzitoriu ce pare fără leac sau orizont, şi parcă prea multe lucruri sunt predestinate să rămână ”ca-n gară”.Speranţe, tristeţi, rea...lizări sau neîmpliniri, implicări sau demoralizări subite, toate astea reprezintă atingerea individuală a realităţii, bagajul sumar cu care defilăm din staţie în staţie." (Gabriel Brojboiu)

vor expune lucrări de pictură, foto, video şi instalaţie:

Anamaria Avram (Constanţa)

Gabriel Brojboiu (Constanţa)

Severine Bourguignon (Paris)

Georgiana Cozma (Bucureşti)

Gabriela Gheorghe (Constanţa)

Gheorghe Constantin (Constanţa)

Hotel Proforma –video (Danemarca)

Antonio Manfredi (Napoli)

Iulia Pană(Constanţa)

Dan Perjovschi (Bucureşti)

Marius Vatamanu (Bucureşti)

Raphael Vella (Malta)

Lucrari III

soundpoetry

Lucrari II

albe marcaje

laondoutrompetainstalatie

Lucrari

Bicicletaesarfa

Landouclaun

Antichitati - TVR 1988

Familia purtătoare de aripi portante

Stăm în jurul mesei toată familia

Mama și-a adus toate gărgărițele și furnicile adunate din copilarie

Tata urăște cartofii fierți și mărarul

și-a invitat pisicile maidaneze

sorămea și-a chemat greierii și mierlele

și-a deschis urechile și glasulpâlnie

și-a cântat pentru noi

eu mi-am târât de căpastru caii

mi-am sacrificat lebedele prin băltoacele cartierului.

Apoi au venit toți nepoții călărind inorogi și dragoni

Mături zburătoare și caluți de mare.

în jurul mesei e liniște deși sirenele neinvitate

ne povestesc din acute

istoria și arborele genealogic.

Suntem o familie purtătoare de aripi portante

pe fiecare se așează rudele de gradul I,II,

prietenii, vecinii de bloc, și uneori

sectoristul.

Stăm în jurul mesei pe care s-au teleportat

cele mai fine mâncăruri și băuturi –

incubate în inoxuri și boluri de Iena.

studiem fiecare tacâm din sticlă și titan,

mușcăm din bucate și gustul este necunoscut.

Asta e noua artă culinară-moleculară.

Suntem o familie de gurmanzi simpli

Am mânca orice pui bine pătruns de soarele cu rotisor

dar

Experimentăm,

explorăm noile tendințe de familie

Exersăm de pe acum metode de comunicare

cu alzheimer

Stăm în jurul mesei ca la priveghiul unui șef de trib

ne-am săpat tranșee ne-am pictat dungi albe și negre pe tâmple,

ne ridicăm ochii spre cer ne visăm nemuritori.

dar asta o va face fotograful.

Dorm împachetată într-un ambalajcocon

Cum mă trezesc

mă umflu cu pompa de timp comprimat

îmi pun haine largi și adaptate

Cu găuri de aerisire și lăcașuri pentru baterii

sunt un experiment personal și public

țin conferințe și seminarii în spațiul

liber al terasei blocului, de unde

îmi dau drumul și căderea e

lină până la etajul unu unde mă

așteaptă doamna popescu care mă salută

cu aceași admirație de ani de zile

și îmi spune „ce mare te-ai făcut!”

ferestrele capătă alte dimensiuni

Ca într-o expoziție minimalistă

în care expun pânze mari

pe care nativ și naiv

doar pulverizez personaje gălbui/cenușii/alburii

cohortele depresiilor matematice

pentru că mă opresc

și profu de mate de la doi

îmi zâmbește ca o ecuație enigmatică

iar o iau de la capăt întind mâinile și planez

împrăștii cu verbele mele preferate.

„ce îmi trebuie mie poezia ?”

eu zbor și fără aripi,

sunt planificată

știu toți vecinii din bloc

cum măsuram distanța

de la marginea terasei

până la primul plop

o cascadorie pe care o fac de ani de zile mental

„ce mare te-ai făcut !”

aud în zborul meu întrerupt

din etaj in etaj

Pompa de timp funcționează

și eu cresc ca o gogoașă uriașă

din care mă feliez bucată cu bucată

sunt un desert în familie

și fericirea se întruchipează în gust

și „mmm...ce buna esti!”

când vine seara am o supapă laterală

bateriile se scurg epuizate

și hainele mele ca într-un vacuum

mă pregatesc pentru somn

împachetată într-un

ambalajcocon.

Verde brotăcel, fuchsia, și albastru de metil

iar mă mut, iar mă mut...îmi strâng aripile de hârtie

zbor din casă

iar mă duc, iar mă duc ...să aduc pietre albe din mare

le pictez cu verde brotăcel, fuchsia, și albastru de metil,

mor de durere, mi-am pierdut un dinte mușcând momeala buzelor tale

mi-am săgetat plămânul respirând din vazduhul comun

încălțată în cizme militare

cu picioarele tumefiate

bat pasul de marș

și pământul, asfaltul și granitul îmi strâng urmele ca niște semne hieroglifice,

în istoria trupului rănit

Eu sunt un rac obișnuit cu dureri de oase...

Câte oase are un animal așa mic?

îmi scârțâie un genunchi și altul cedează la presiunea tezaurului

Viața e un business to business cu proceduri și ședințe interminabile

între mine și tine

iar ma urc, pe gurmazul tău să simt norii ca niște pufuleți

sa înghit din ei si să devin un incubator de vrăbii și rândunici

mai nou mă expun

sunt cubul de plastic din cămăruța cu sistem de alarmă

instalația de artă a conviețuirii în doi,

vasele comunicante dintre noi

s-au înfundat cu dulciuri și jucării.

acum mă evapor în particule de căldură , dragoste, lână și bumbac

vă îmbrac, vă încalț, vă măsor creșterea și frumusețea

eu, verde brotăcel, fuchsia și albastru de metil.

Puncte puncte... roșiireflectorizante

Pe un tambur răsucesc povestea.
Mă apuc și punctez
metru cu metru
Cu un marker roșu –cu un marker reflectorizant
agitația mea flutură
e o eșarfa cu la mulți ani
desfășurată prin încăperile în care locuiescviețuiesc.
Printr-o firidă intră un fir de lumină
din degetele copilului meu
îmi face semn
Sunt înconjurată de betoane și armături -
golurile din prefabricate au fost
Stropite cu lavabilul inefabilul adevăr
îmi simt plămânul stâng, burete alb
îmi simt plămânul drept, negru de fum
Pe tambur s-a prins din greșeală o suviță blondă
E periculos
copilul vede golul și astupă firida
cu o cărămidă de plastelină
„mami, ești acum o faraoană într-o piramidă „
Sunetele se plimbă
pe țevile și tuburile, vanele și
bidoanele prin care curg reziduri și umori
e ceva sălciu ca saliva mea cu care șterg inscripțiile din ziduri
Se șterg greu dar apar pe pielea mea –
pe brațele care au captat
urme roșii reflectorizante din răsucitorul fir al întâmplării
care mă trimite la capătul de sud
la copilul bărbat metru cu metru
puncte puncte... roșiireflectorizante .

gândacul de grâu

Mă gândesc ca un gândac de grâu
mă strecor printre firele de internet
şi mă electro cutez cu bună ştiinţă
gândurile-mi sunt dizolvate într-un alb mat
şi apare tata care îmi spune
ce cauţi prin hăţişul electric,
ţi-ai schimbat şi culoarea ochilor.
cine eşti
şi mă bucur ca proasta că tata nu mă recunoaşte
l-am păcălit aşa de uşor
aşa cum mă transport mai uşor decât înainte de
schimbare
s-a facut linişte, linişte simplă, foşnetul meu printr-un hardisk
vechi se mixează cu aerul cald al cooler-ului
e relaxant şi dulce ca metalul încins
ca mine
pierdută de ceva vreme printre cabluri.
o aud pe mama porneşte aspiraţia ei zilnică
gura ţevii de aspirator printre cărţile aşezate corect, egal
şi nu mă caută, doar mă strigă în gând ca pe o
idee
ma mişc şi mă gândesc ca un gandac de grâu
răsucit pe spate chinuit de picioarele scurte
de forma rotundă de camera mică în care iarăşi
pătrunde tata veşnic bănuitor
unde te-ai ascuns
ce e în patul tău
şi panicat o cheamă pe mama să-i arate
aşternutul meu plin de filamente,
de cioburi şi o caldă lumină revarsată
de la perete până la marginea patului
ce miracol, o aud pe mama îi văd ochii
trişti şi tata în spatele ei, vociferând ...
prostii... cine ştie ce-a mai făcut...
fata asta
... numai tu eşti de vină
o fereastră deschisă se pocneşte de toc
intră aerul de mână cu sunetul valurilor
eu mă bucur candid şi mă răsucesc...
liberatatea mea de insectă se izbeşte de
un puf de plop
distanţele lungi mi-au fost pe plac de când
alergam la stadion
acum până la uşă e o încercare temerară
şi brusc tata apare mai priveşte
cablurile rămase suspendate din tavan
abia recunoaşte profilul meu
pe perete cu trup cu mâini şi picioare
e un stencil reuşit dar el nu ştie ce e ăla
se-nchină în acelaşi timp în care
uşa se izbeşte grea
ca un zăvor peste o taină.

mai urc mai cobor o scară din vene

Am pus o inimă-n tipar, în nucleul celulelor, în tensiune
Un colaj…
Nu e decât ecoul din mine sau
Un ţipăt divizat în alte ecouri
Din piept îmi răspund sunete joase cavernoase
Care ascund secrete, secreţii şi oase
Rând pe rând intră în vibraţia dorinţelor şi
Toate inimile se rostogolesc şi toate
Fibrele se întăresc şi contracţiile dovedesc
Un cântec al sângelui
Cu urechea lipită de stern
Cu timpanul deschis ca o floare de nufăr
Peste care suflă un şuierat
Trupul se gândeşte
Ce să facă cu mine, cu mintea mea
Un bol de sticlă
Din care fără să ai…
Habar te înghit ca pe un şir de cuvinte
Când în mine se comprimă inima
Prea strâmtă, apucată de două mâini
Ce răsucesc în mine un drug înroşit de iubire
Ce răsucesc în mine un gând iute de trădare
Mai respir mai urc mai cobor o scară din vene
Tipăresc, pe un fin memoire un
Cadran de argint
O femeie se-agaţă de aortele translucide
Se loveşte în orele atât de mic tipărite
Că nici secundele nu mai încap… bum bum
Se răzvrăteşte o dragoste în care
Biologic mă pierd…
În spate am doar patimi
Şi cineva ţipă la mine cu o gură tăiată de-un ciob de lumină
Cu o inimă decupată din altă inimă
Sunt acum mai aproape de întrebări
nu am la cine să strig...

un animal urâcios muşcă din carnea mea

Aş putea să te ţin minte ca pe un obicei
când catifeaua îmi mângâia pielea şi pe dinăuntru şi pe dinafară
când cântau venele tremolo cu inspiraţiile şi expiraţiile ajunse pe sus
acolo unde e totul depozitat în nişte locuinţe barbare bine dispuse în
mobile dulăpioare sertăraşe,
deschise uneori cu gândul şi privite despuiate,
amuşinate, degustate de gurile amărite,
cu ochii,
unul pierdut printe muşuroaie albite
unul lipit de plafonul de nori ajuns până la cerul cel mai îndepărtat.
Mă încrâncenez să ţin minte toate paturile pe care le-am supus testelor de rezistenţă
Apoi plafoanele… oh, cât am mai scanat structuri şi centuri grinzi şi stucaturi
Acum ce e?… încep să pierd lucruri, e nemilos
E urâcios animalul ăsta scăpat din stufărişul luminat doar de lampa cu gaz
Animalul care se strecoară şi muşcă din carnea mea ca dintr-o carne dulce
Şi fragedă… dar nu se uită că acolo unde muşcă creşte altceva.

Locuiesc într-o cutie neagră

Locuiesc într-o cutie neagră …
Cu mine şi cu trupul meu
Cutia e mică şi cartonul are un ciudat miros de migdale
Dimineaţa se vede prin găurile mici scobite cu greu
în îndelungi partide depresive ca şi cum n-aş aştepta decât ploaia
Suflă un aer bacovian prin mine ...trece şi rămâne lipit pe capacul cutiei
ce îşi schimbă culoarea în gri
În locuinţa asta temporară nu pot primi pe nimeni ..abia am oxigen
Pentru o singură fiinţă şi aceea e o muscă ..
Viaţa în cutie are umorul ei ...

O ceaşcă albă e inima

O ceaşcă albă e inima
Aseară am încercat să o desenez
Să-i conturez cu o linie simplă curbura
Toartei.
Am atins-o fin cu degetul arătător
S-a înfiorat şi emoţia s-a auzit oftând...
În fiecare zi pun apă proaspătă
În fiecare zi cineva o bea
Urmele lăsate sunt semnele
De dragoste şi răbdare
Inima e un obiect de uz casnic
De multe ori o dau cu împrumut.

raiurile au program nonstop

Traversez prin locuri nepermise
Pe bulevardul Tomis
Traversez raiul cu stăpânii lui în fiecare zi de două ori
O dată dimineaţa când o pe o vitrină de magazin
apare un soare alb din lapte de rac
şi o dată noaptea, când în piscina vecinilor
luna face baie goală puşcă
e aşa o frumuseţe în jurul oamenilor că
viaţa are apnee nocturnă
călătoresc într-o maşină de plastic şi gumă
visez să am parcare la purtător
traversez singură pe lume prin locurile unde
am retrăit moartea, iluminată de becul
uriaş cu neon
mă înnebuneşte căldura, frigul mă omoară
locul de unde vin baieţii în alb e aproape
raiurile au program nonstop şi camere de luat vederi.

Poveste psiho

Cum te-ai depus
Cum te-ai aşezat
În forma în conturul
Între aripile bleoalbastre
Desenate pe zid,
Răsucind fără vlagă
Butonul de panică
Al oboselii-simplu
Ca un efect pavlovian

Cum te-ai înfipt
Cum te-ai recreeat
În nimbul decupat
În perete în locul de
Dat cu capu
Sau de fumat
Gol pe dinăuntru
Mai gol pe dinafară
Desenat în îngerul
Cu buze maro de atâta
Pauze de cafea
Fără texte biblice
Doar o slăbiciune
Caldă în pântece

Cum te-ai eliberat
Cum te-ai divizat
Între inimile şi celule
Zanga şi iar zanga
Împrăştiat în stânga şi dreapta
Desfăşurat ca un ecran mare
pătat
Cu nişte linii albe
Prin care povestea filmată se vede
Extravagant.

Pânză subţire, memoire fin

Mi-e dor de fata vie din pozele vechi
din Poveştile tale
despre cum ne-am vazut prima oară.
Fiecare îşi ţese o pânză subţire un memoire fin
pe care îşi leagănă elefanţii.
Neverosimilă dorinţă
nu mai vad amintiri, de trei zile aud
straturi de linişte căzând peste scrisori
şi pulbere
azi am găsit un cd cu muzică unor menestreli
îl pierdusem de 7 ani
niciunde
azi l-am găsit din niciunde,
când în mine se comprimă secunde
prea strâmte,apucate de doua mâini
ce răsucesc în mine un drug înroşit de minciună
ce răsucesc în minte un gând iute de răzbunare.
mai respir mai urc mai cobor o scara din aţă
mai cos,pe un fin memoire un copil într-o poză
caligraf pe o galbenă filă.
în cadranul de-argint o femeie se-agaţă de minutarele
translucide
se loveşte în orele atât de mic tipărite
că nici secundele nu mai încap ...
se răzvrăteşte o amintirea în care
biologic mă pierd ...
in memoir-ul meu, ce să păstrez ?
un om mic a păstrat o lume mare
direct in piele ca semne de viaţă..
noi balansam pe pânze de apă
moşteniri monstruase
albe răzbunări

Experi/ Mental Poetry

E aşa , o chemare canibalică,
E în nucleul celulelor e un tipar
E un colaj
Nu e decât
ecoul din mine sau
un ţipăt divizat în alte ecouri
Mici înăbuşite între buzelebureţi
În bumbacul din tricoul alb, în stratosfera
Patului ravaşit în care ele
ecourile ratate devin
Căutările ce pe ascuns se agaţă de urechi
Spun un vers spun o gamă trupul se gândeşte
Ce să facă cu mine cu mintea mea un bol de sticlă
Din care fara să ai ...
Habar te înghit ca pe un şir de cuvinte
Cine e aceasta doamnă poetry şi cine o ţine de mână ?
O, ţine bine să nu-i piardă îmbraţişarea,
curbura torsului desenat pe cearceaf,
Mai atragătoare decât incercarea mea
Mai ademenitoare în suave note pastelate
Clar adunate din emoţii şi spaime
e o nouă senzaţie, sa mă las copleşită?
se pliază se lipeşte ca un mulaj mă strânge în
propria-mi carne mă umple de sânge proaspăt,să
trăiesc cu ea

Contrasecunde

Lansare vineri 21 nov Targul Gaudeamus Bucuresti standul Editurii BRUMAR

De patria mea fermecată mai întreabă-mă …

De patria mea fermecată
Mai întreabă-mă …
De curcubee
de senine ore divine
de minute întoarse pe dos
răsucite şi împărţite …
de 18 ani de aşteptare şi pândă
sa-l prindem pe acel vinovat
de pângărirea ei , a fermecatei…
cu ochii beliţi la maxim ,am
privit în gol şi goluri
am simţit un gol şi goluri
şi acum aşteptăm încă întrebările
aşteptam pedepsele ,
cresc în noi şi în copii noştri
sentimente sodo-maso …
faţă de ea minunata –fermecata
şi curcubee se lăţesc de la vest spre est
şi bariere de la est la vest
mai întreabă-mă despre ea ..ca despre o
femeie …
ca despre o femeie iubită cu sila
răzbunătoare pe acei
cavaleri salvatori
violatori şi lesbiene ….
Care nu o mai lasă să trăiască sau
Sa moară …
O folosesc şi le-o dau şi altora ,din ce in ce mai
Ieftin ….e ca o prăduială
E ca şi cum ea fermecata mea patrie
E oarbă şi nu simte
Că au abandonat-o într-o
Vale adâncă prin care minutele se învârt în alt sens
Şi noi..orfanii , încă o visam
Minunată şi fermecată ca atunci când ne-a născut .

O picătură de apă era dimineaţa

O picătură de apă , suspendată pe pleoapă
era dimineaţă
Era dimineaţă şi aerul trecea pe lângă pleoapele mele
cald şi mirositor
era dimineaţă
şi viaţa începea să respire o dată cu plămânii mei
Cu pielea mea cu nările şi fibrele şi fantele corpului meu
Era dimineaţă şi îmi prevesteam un început moleşit
ca o bucată de pânză albăstrie
Mototolită de mâinile tale pline de vene
gata să explodeze
să împrăştie un sânge negru peste manuscrise
şi fotografii
Era dimineaţă şi îmi doream ca
noaptea să mai tragă de timp să vină
ea în locul zorilor
Dar era dimineaţă şi îmi dezmorţeam amintirile
sedate cu greu după istovitoare poveşti
filme cărţi şi muzici despre cum aş putea să trăiesc
ca un om al zilelor mele.
Era dimineaţă în viaţa mea
amestec de nopţi şi nopţi în care eram eu
doar eu şi zile în care metamorfoze puneau pe corpul şi mintea mea stăpânire
şi în timp ce mă amăgeam
dimineaţa fugise după noaptea mea miraculoasă
ca o tânără îndrăgostită de-un zburător
şi ziua mă lovea brusc şi rece peste faţă.

Interviu Ovidiu Lipan Ţandărică în "Nopţi si zile"

E o noapte leneşă ce se întinde pe canapea

Pentru Sibel



E o noapte leneşă ce se întinde pe canapeaua
maronie ,ca pe canapeau lui F , pe canapeaua ta
îşi scoate la vedere nurii , mai întâi ,
apoi se mai dezmorţeşte,
are sâni plini luminoşi..
noaptea asta suplă nu prea tînără te aţâţă puţin
te priveşte atentă ,scoate din scrin poveşti de amor
langă tânara poetă care şi-a îngropat pisicul în stratul de
flori , e blondă şi iubeşte versul cu sex ..
tu ..ca o vibraţie ieşi din noapte şi râzi în inimitabilul tău stil
eşti gazda tuturor imaginilor şi simţurilor ..
tu ...cu vocea joasă cu întrebări insinuante ,
stapâneşti o artă voluptoasă ...
poeta plange ....pisicul mort se transformă într-un
îngeraş de ceară ...e linişte şi noaptea leneşă ....te-a abandonat
lentoarea ei , e acum în tine ,în venele tale ...eu te privesc de
ani şi ani sa-ţi decodific mesajele subliminale ...
provocatoare ca o prietenie adevărată totul capată un limbaj comun numai de noi ştiut
eu nu te-am minţit niciodată , tu m-ai ascultat .....
noaptea e departe , am devenit mai leneşe decât ne-am imaginat ...
toată lumea vorbeşte despre pisici ...căci ce poate fi mai frumos decât
sa vorbesti despre mai multe vieţi mai multe iubiri mai multi ani ...
la multi ani ......


9 noiembrie 2007

Televiziunea si internetul -un rău necesar

EDUCATIE
Televiziunea şi internetul - răul necesar vieţii noastre
Simona ANGHEL

http://www.cugetliber.ro/1193954400/articol/7843/televiziunea-si-internetul--raul-necesar-vietii-noastre/

alte albii alte culcuşuri

Experimentez trecerea mea prin acest culoar numit existenţă
m-am oprit la câteva uşi importante
am lăsat dâre din durerea copilăriei şi arome din tinereţea mea,
lapte cu gust incert din maternitatea mea
am însemnat uşile le-am numerotat
s-au dublat s-au mărit s-au scorojit ,
experimentez trecerea mea printr-un singur culoar,
reuşesc escapade adânci în tuneluri săpate misterios şi periculos, în alte albii
în alte culcuşuri

experimentez trecerea mea
culoarul devine îngust sap tot mai multe găuri
în care încerc să-mi ascund clonele, organele, membrele, las afară doar capul
nu vreau
să ratez ultima uşă.

De acum încolo

De acolo din mijlocul durerii, vine şoapta ta
Atinge rana care sângereaza şi o desface într-o floare albă
Muşc din mâna ta ca să nu uiţi gustul dinţilor mei
Din inima îmi ies aburi şi din ochi lame de oţel care taie
Funia ce-mi strange gâtul…
Lasa-mă să fug din acuarela palidă in care tu mă pătrunzi
Fie ca vreau fie ca nu …
De acolo din mijlocul spaimei mă apucă urletul ,mă
Invârte ca pe o limbă de ceasornic ..
Ameţeala mă transportă în liniştea mea şi te pierd
Din privire,
ca nu mai am ochi , nu mai am buze
Tu le-ai decupat din fotogarfiile noastre şi m-ai lăsat Aşa
să nu te mai privesc urât să nu te mai cert …de parcă
Eu n-aş putea să-mi fac cu creionul ochii mai mari şi albaştri o
Gura mai mare şi buze mai cărnoase ..
De parcă după tine n-ar mai exista lumea si pământul şi eu
Aş crăpa în următoarea secundă ca o mică bulă de aer …
Poate ar trebuii să ne aşteptăm începutul…….

Mamă aş vrea să–mi mai spui poveşti

Sunt moartă
în partea dreaptă totul e amorţit
Acolo unde părea că se mai întâmplă ceva pe bucata de piele de muşchi de
inimă.
Empty space …
Sunt plină de bijuterii, inele, pandantive
Ce -mi cresc direct din tegumente se
umflă şi înfloresc minunate filigrane
Mamă aş vrea să–mi mai spui poveşti, să mă visez un mic personaj
dintr-o poveste
Poveştile mele au murit
Ce se întâmpla ? unde am ajuns ?
Sunt moartă şi ăsta e ţărmul negru?
Eu îmi imaginam o lungă fâşie de pământ
roşu şi un şir de piane
albe o orhestră în culorile curcubeului şi muzica pietrelor
din lună, sunetul vântului prin pletele albe şi
Ritmurile iubirii noastre şi soarele un sărut pe cer ,
Ce se întâmplă?
Mamă, aş vrea să spun copiilor mei o poveste a poveştilor
Să se viseze fericiţi,
Dar uite personajele dispar din mintea mea, poveştile au plecat şi
Imaginea mea s-a ars ca o rolă de film vechi.
Sunt moartă, sigur dacă
inima mea a plecat şi a lăsat un empty space .

Tu baby

Tu, baby numai tu ,cine altcineva
Şi-ar putea poleii mâinile şi viaţa
Casa de ceara în care locuiesc umbrele noastre
Are o ordine nebuna
Tu baby, doar tu,
Cine altcineva
Şi-ar arginta buzele si gândul
Nu mă mai laşi sa mă culc in sufletul tău
Tu baby, chiar tu,
Ţi-ai hotărât soarta
Viata preţioasa greu de trăit .

Computer organic

Mă aşteaptă dimineaţa să cobor
din înaltele mele visuri-virusuri
ca o pe fantomă.
Să salvez imaginea concepută de creierul meu –
ar trebui sa urmăresc atent liniile ce pornesc din marginile
încăperilor,
străbat case, străzi colcăind de trupuri,
liniile îi ocolesc pe cei veseli, îi izbesc la încheietura
genunchilor pe cei trişti,
cu privirile deja pierdute
uite :
picioarele lor devin moi ,alunecă pe trotuare pline de urme ,se
chircesc la marginea liniilor ,care îşi continua drumul,
uşor îi mai zăresc
în această călătorie a imaginilor mele prin computerul meu organic,
trasez în continuare dungi, albe - negre , câteodată galbene - pământii încât numai
peste oameni se mai disting
semn care i-ar putea face fericiţi , dacă viaţa sau aerul
sau
dragostea s-ar colora in jurul nostru
eu sunt aşteptat să văruiesc Timpul.
Să-i dau nuanţe să-i tai din putere să fiu duşmanul lui
atunci când asupra vieţii mele liniştea
s-a pictat cu un ochi pastelat.

Direct din inimă

Pentru Coca








Am în mână o cana cu apă
Am în inimă doar un fir de sânge şi am în picioare
Un pământ întreg străbătut de la est la vest
Ca o limbă sau fâşie
Ca o limbă de pe care sar cuvintele ca oamenii
şi vocalele ca şi valurile de salivă
în cană îmi pun zilnic apa care am fluidizează
îmi face bine …..mă umflă şi mă pot ridica să văd
lumea şi striaţiile ei de undeva din înaltul înălţat
să-mi simt porii deschişi la aerul tare şi
firicelul de sânge să pompeze aşa cum ştie el
bucata aceea de carne roşie ,atât de dizgraţioasă
din care eu pot să iubesc …
am în mână o cană cu apă şi beau din ea aşa ca într-un exerciţiu de respiraţie
subacvatică ,şi în secundele în care n-am aer ,mă dor firicelele sângerii care
împânzesc trupul ca o plasă fină şi parcă simt fiecare impuls în fiecare celulă
de parcă aş trăi o ora de biologie pe mine ….
Din cana mea s-a prelins o picătură direct în pământul pe care picioarele mele nu-l
Mai suportă …doar îl bate şi îl traumatizează cu kg şi kg de corp….
Picătura a despicat un zâmbet în pământ
mâna a şters buzele ude şi
Firicelul de sânge s-a zbenguit şi s-a strecurat exact în ventricolul stâng, cu o mică
Înţepătură , care mi-a cerut apă din nou şi stabilitate pe pământ ,
Ca şi cum n-aş putea să trăiesc fără să iubesc direct din inima …..

Arme secrete

Mă strângi în menghina trupului tău ,
Mă apeşi pe stern şi aerul din plămâni
nu poate evada decât cu un şuierat ,
te laşi cu totul peste trupul meu ,ca să imobilizezi
celulele ce fug din noi
cât crezi ca va rezista această ultimă armă _ ?
mai bine m-ai ucide direct ,mi-ai străpunge inima
cu acelaşi miraculoase săgeţi ,numai că acum le-ai
putea inmuia într-o saliva otrăvitoare
m-ai putea ucide direct, mi-ai opri respiraţia cu acelaşi
parfumuri suave , numai că acum ai putea adăuga cuvinte
gloanţe de argint
nu mă mai ţine strâns langă tine …
am să scap definitiv

Steaguri albe flutură


Steaguri albe flutură


oameni simt lucrurile doar privind
îşi fac semne
ambigue, peste imagini tablou,
Te întreb, unde sunt steagurile noastre, renunţările
Dragostea s-a risipit prin locurile unde am purtat-o trofeu
Vacanţele însorite s-au prefăcut însorite
Nopţile ne-au amăgit, ne-am predat
Dar steagurile le-am pierdut şi nici prizonieri nu mai suntem
Inimile noastre se cheamă
se strigă pe nume
dar unde ne-am lăsat semnele şi
numele scrijelit
Locurile acelea nu le mai ştim
Ce cumplită uitare …
Steagurile albe flutură, te simt dar nu în acelaşi trup.

pradă ţie Domnule timp

mi-au trecut visele,
mi-au apărut simptomele unei boli ce aducea cu visarea
manifestările ei sunt ciudate şi imprevizibile,
mi-au trecut visele prin faţa ochilor ca într-o mişcare banală,
ca într-o zi pierdută printre alte zile anoste.
mi-au apărut semnele …
mi-au apărut ca o rezultantă a drumului meu
geometric
mă joc cu tine ,
eşti o tastatură cu literele şterse eşti
Un poem într-o limbă numai de mine ştiută
Un vocabular sărac cu toate cuvintele porcoase
ascunse bine în file şi foi
vine acum şi el şi ne ascunde pe noi
trebuie sa rezişti valurilor uriaşe de salivă
consoanelor grele fugite din taste , aruncate
cu greu prin vestibulul gurii plină de ură
ce boală stupidă , sa nu mai poţi ţine pe limbă
nici un cuvant nici o vocală , aşa cum am spus e o mişcare
banală a aerului , ce vehiculeză prin nării şi prin alte
orificii , lipsite de arta de a produce sunete articulate
chiar ascuţite cu care să tai , în tine , din tine cu
singura spadă din dure cuvinte ,
sa tai din tine din aripa ta mai închisă ca noaptea
sa nu mă mai pot ridica din vis ca din propria-mi moarte
mi-au trecut visele… m-au lasat pradă ţie Domnule timp
mi-au trecut visele …..mi-a rămas o rană
mi-a ramas …

M-AM HOTĂRÂT SĂ DEVIN PROST- Martin Page

Martin Page
M-AM HOTĂRÂT SĂ DEVIN PROST


Humanitas 2007
Colecţia Cartea de pe noptieră


„M-am hotărât sa devin prost” pare sa fie un titul bun care să-ţi vândă cartea ,deşi nu cred că asta a fost intenţia lui Martin Page autorul.
Intenţia lui sigur s-a îndreptat ca o „sticluţă plină de vitriol” în ochii cititorului, ca acesta ori să orbescă şi să se lase de citit, ori să fie atât de traumatizat încât să se simtă pe parcursul lecturii precum personajul său Antoine.
Si, dacă ar fi numai atât, titlul ! Din primele pagini”miroşi de la distanţă” ce te aşteaptă ,
frazele aparent normale , devin uşor , uşor „gaze lacrimogene”.Cu savoare de erudit crescut în haine de cerşetor Antoine , ne descrie trauma lui , starea lui de agregare într-un monolit de inteligenţă care apasă , apasă ….şi atunci îşi propune hotărât să devină prost. La 25 de ani, personajul nostru are deja masterate exotice, lecturi greoaie, prieteni pe măsură :o tânară lesbiană care cu pasiune se inseminează destul de des, un tânar exemplar uman pe care s-au făcut experimente, care este fosforescent şi vorbeşte în versuri, ….şi lista ar continua, s-ar rostogolii pe câteva pagini pline de ironie în care personajul nostru se decide total să scape de handicapul supărator al gândirii.
Dar ce, credeţi ca e uşor să fi prost? Vă înşelaţi …aşa că tânărul nostru personaj este supus unei grele încercări ..faceţi şi dvs. acest exerciţiu : ţineti-vă gândirea precum respiraţia măcar un minut ….Eh? nu e aşa că e groaznic?
Urmează acţiune …Antoine se hotarăşte să devină mai întâi alcoolic , ca să se poată prosti mai uşor …dar şi aici eşuează, vorba românului ca „ţiganul la mal „ după discuţii
intense cu un profesionist şi o jumătate de halbă de bere ajunge în comă alcoolică la spital,mai mult graţie respiraţiei îndrumătorului decât al efectului berii. Oare câte din situaţiile mai mult decât hilare din acesta savuroasă carte sunt văzute în jurul nostru zilnic ?Câti dintre noi indignaţi de prostia din jurul nostru ne-am complace măcar câteva minute în postura de idiot ca să scapi de toate grijile …?
Antoine însă nu se lasă, nu se dă bătut aşa uşor şi vrea să se sinucidă cu simplitatea omului care nu mai are nimic de pierdut . Dar mintea sa are nevoie de sfaturi şi apelează la o instituţie cu vechime de la 1742 ”S.P.T.P.T.M”(Sinucidere pentru toţi şi prin toate mijlocele) dar nici asta nu e suficient ..şi recurge la medicul său din copilărie , defapt unicul său medic ,căruia îi cere o lobotomie ca pe o reţetă cu aspirină.
I se recomandă Heurozac. Da, acesta îşi face „treaba”, personajul nostru străbate o junglă
formată din : magazine de firmă ,unde „năpârleşte „ de vechile haine şi apare
cu nike, levi’s, adidas ,de o masă copioasă la McDonadl’s, de Săli de jocuri video, culminând cu sală de forţă şi muzică house .
Transformare e totală cand ajunge agent de bursă se îmbogăţeşte peste noapte „din prostie „ şi are o viaţă îndestulătoare lipsită de griji sau de traducerile lui din armaică….
Antonie la inceputul „Odiseei „ sale spunea că”Nimic nu mă enerveză mai mult decât poveştile în care eroul ,la final , va ajunge în situaţia de la început, după ce a câştigat ceva „. Cum se sfârşeste epopeea lui Antoine , nu vă povestesc , pentru că trebuie să citiţi aceasta carte , nu foarte groasă , nu foarte grea , dar care sigur vă va da satisfacţii,
hohote de râs, şi nu veţi mai fi niciodată singur şi disperat în faţa prostiei ce ne înconjoară.
Şi dacă la unii aceasta vine dintr-un imens plictis la noi la români e deja o chestie patriotică aşa cum numai Sarmalele reci a spus-o : frate :”Ţara te vrea prost „!
Mai bine nu mai citiţi carte , împrumutaţi-o cuiva ………ha ha ha !!!!!

un cântec al sângelui

Ce înţelegi din dorinţa mea din viaţa mea
din diamantele
şi perlele ce atârnă de dorinţele mele …
E o nebunie în ritmuri nebune
e un refuz al favorurilor pe care aş putea să ţi le ofer
şi să aud un ritm care mă face să-mi doresc o
izbândă …
acum trec bule de acid prin vene şi mă cuprinde
ameţeala
din piept îmi răspund sunete joase cavernoase
care ascund secrete , secreţii şi oase
rând pe rând intra în vibraţia dorinţelor şi
toate monedele se rostogolesc şi toate
fibrele se întăresc şi contracţiile dovedesc
un cântec al sângelui ,cu urechea lipită
de stern cu timpanul deschis ca o floare
de nufăr peste care suflă un şuierat
moartea
acum te apleci şi scoţi cu un cleşte
de os , palpitaţia ,o arunci peste
porţile ce închid tezaurul meu de
poboabe ascunse adînc în adânc…
Ai ascultat în toate o posiblă şansă
ca pământul să-ţi răspundă
la ghicitori şi secrete dar ţi-a dat
Speranţe- fără cuvinte care acum zboară
trandafirii au aceiaşi
ţepi de mii de ani
şi muzica e aceeaşi de aceiaşi mii de ani
Oare ce se schimbă?
se schimbă dragostea !
Ochii sunt împăienjeniţi de prea multe dorinţe
pentru un vis la care inima nu poate rezista
expodează şi ia forme ciudate
Ai văzut pantofi zburând,
e o posibilitate
ca atunci când nimic nu mai e credibil
să vezi lucruri de nevăzut.

bărbatul meu timp

Nu muzica nu sunetele confuze fac simfonia,
ci zgomotele minţii mele
Speriată de hăuri şi dealuri şi ceasuri aruncate peste tot
v-aţi prins că am ceva cu maşina infernală a timpului
aş vrea să stric ceva din mişcarea regulată a àcelor
aş putea să înghit limbile să folosesc aparatul vorbirii
altfel decât l-am folosit până acum.

am să locuiesc în casa timpului. am să mă lupt
cu el într-o căsnicie perfectă
ştiu că-şi bate joc de mine ca un soţ de nevastă ştiu
că mă înşeală,
are şi un soi de înclinaţii homosexuale,
până şi bărbaţilor li se oferă mai mult.
locuieşte departe de lumea învrăjbită de limba lui
n-are loc, n-are stare se zbate
între pleoape .

blue sky, blue sky

Pe străzi cineva a început să strige după durere
Fugise cu altul
Ne-am şters lacrimi, ne-am desprins
nişte fire de păr şi am şoptit într-o
scoică ca durerea să dispară din toţi să intre in spaimele Lui.
Soarele a răsărit, era bine, dar s-a dovedit a fi de mucava
Muzica au chemat-o îngerii…
Şi heruvimii au început sa danseze pe corzile
pianului lovind cu ciocănele colorate …
notele…parcă se schimbaseră în alte Semne, în alte sunete, inexacte,
cineva cânta lejer la pian
.urechile
creşteau
nările
creşteau
tălpile ne creşteau
Daca ai şti cum ne înălţam…fluturi de hârtie
În întunericul alb ca un halat de spital
Creşteam şi am hotărât să aşteptăm
am aşteptat albastrul …
culoarea albastra
ne-am aşezat pe un capăt de deşert, proaspăt plouat,
ca un proaspăt soldat eliberat,
între timp
am aşteptat autobuzul.

Albastrul se lăsa aşteptat
era cu
domnul timp într-o plimbare prin ceruri
o fascinantă paradă,
noi aşteptam ca un trup secretos
să devenim albăstrui

Aplauze !!! …regizorul de platou face semn,
degetele mele pe
clape se distrează făcând greşeli,
norah jones cântă, într-o silă
de zile mari …blue sky , blue sky

aud o orchestră întreagă.

e un bărbat reflectat în imaginea mea
ce pot să fac, ce pot să văd …
în pelicula de apă rămasă pe masă după un pahar vărsat
aş vrea ca nebunia să se oprească să-i pierd delirul
şi să zâmbesc
să mă confesez să mă răsucesc în mişcările simple
să cheltui o avere pentru un sărut şi aş mai face
o groază de reduceri de preţ la toate cheltuielile
pentru o noapte minunată
plină de muzici şi îngeri făcând dragoste cu imaginea noastră
aud o orchestră întreagă.

astăzi s-a luminat


Sunt Jurnalul în care n-am apucat să scriu…
o filă ruptă, din rânduri
s-au topit toate râurile, s-au prăvălit munţii,
catedrale au zdruncinat maşina timpului
Multe trupuri s-au aruncat pradă leilor
Şi multe mame au pierdut fii şi fiice
Aşa s-a luminat lumea mea
s-a albit de adevăruri şi noi speranţe

n-am să mă mai îmbrac în negru n-am să mă mai uit
în oglindă
am să stau în calea ei…am s-o privesc printr-un ecran de gheaţă
şi s-o provoc să joace rolul maşterei

sufletul e o sită prin care se cerne durerea
şi inima
îşi schimbă culoarea devine albă de un alb prea alb
medical şi septic

de ce îmi e teamă , de propria-mi venă aortă?
de oasele mele de pielea mea de unghiile mele?
absurdităţi ….

tac
îmi înghit o parte din temeri noaptea târziu, singură într-o casă straină
pasărea mea s-a desprins din goblenul de pe perete cu
mâinile mele caută ceva, un suport pe care să se sprijine în plimbarea mea
prin aceasta lume
Cu această muzică, cu aceste sunete confuze.
Fugi, te culcă, e ora târzie şi mâine o altă zi te va despuia de frică
Te va lumina ca un bec de 500 de W şi tu vei străluci în lumina lui
Neînfricată ca acum 20 de ani.

poemele bat din picioare poruncesc să fie scrise


m-am trezit în astă dimineaţă
cuprinsă de remuşcări
ce-am scris ce-am dovedit
poemele bat din picioare poruncesc să fie scrise
aşa
e corect sau nu, nu mai înţeleg
şi mă trezesc cu o durere adâncă în tâmple şi frunte
şi număr cuvintele scrise
şi brusc
nu mai am nimic de scris
se opresc literele ca pe marginea unei cascade
dacă aş aluneca aş pluti într-un nor de particule de apă
ca o perdea lăsată peste poezie şi aer
Din cascade s-ar auzi trompete ascuţite
în ritm de dixiland
Ca şi cum visele mele matinale s-ar topi
într-o adiere de
Sunet
m-am trezit în astă dimineaţă cu o mare poftă de dans
cu un ritm sacadat ca şi cum poemele mele ar decapita
refrene …
nemurirea se opreşte pe buza unei tinere copile recitând din poemul
artistului
ucis de un vers înverzit …

nici o viaţă doar blues


Cerul era albastru şi când dormeam
şi când mă trezeam
tot albastru era
Deşi lumea era mai neagră decât negrul
Guaşelor mele
Luna era minunată şi plină de lumina de lună
şi nimic nu o deranja
pianul meu programat pe sonata lunii
aduna pe clape un praf sclipitor
Nina Simon mă înspăimânta
cu vocea ei grasă şi groasă
şi nu mi-o imaginam
oamenii se trezeau în fiecare zi trişti si obosiţi
deşi cerul era albastru senin ca o speranţă
hai spune ce vrei de la mine şi nu te mai preface
nu mai există nimic şi nici o viaţă cu un cer albastru
doar tristeţea bluesului.

Poveste din budoar


Lumina s-a despletit ca o tînără fecioară
a pus capete rase între mine şi tine
s-a rostogolit în patul nostru ,a traversat
camera şi s-a strecurat prin crăpătura uşii
pâna sub scară unde s-a cuibărit
într-o mică şi gălbuie pată….

Aerul s-a încalzit între coapsele mele
i-am dat drumul atunci când
săruturile mă asfixiau
s-a zbătut ,copleşit a scăpat cu greu
alunecînd prin cearşafuri şi mătăsuri
prin fantele draperiilor s-a leganat şi
s-a strecurat prin crăpătura uşii
până sub scară unde s-a cuibărit
într-o mică si transparentă sticlă….

Muzica mi-a ţâşnit din piept
Drept un ţipăt din plăcere
S-a aurit prin alamurile sufletului
A răscolit timpanul ,scărita şi ciocanul
Şi brusc s-a izbit de pereţi ,
s-a lipit şi strecurat cu migala prin
crăpătura uşii până sub scară
unde s-a cuibărit într-o minuscula cutie muzicală…

Mirosul şi gustul s-au cuplat într-o formă
În ceva moale dezgustător ,
Le-am urât le-am alungat
Mirosul s-a tiparit în perne şi gustul l-a însoţit
Până când degetele s-au împletit într-o
Dureroasă sculptură ,
S-au strecurat prin crăpătura uşii până
Sub scară unde s-au cuibărit într-un
Coş cu fructe şi iarbă

Iubirea s-a ascuns , am căutat-o
Am gasit tatuaje,
Urme roşii , fum si ritmuri
Picturi abstracte din
Sudoare şi gust
Întuneric şi greaţă
Am simţit cum a scăpat pe ascuns
Într-o imagine aspră s-a
Strecurat prin crăpătura uşii
Pâna în living unde s-a aşezat
Liniştit şi atent într-o fotografie de nuntă….

Oase de ebonită

ce pot să-ţi spun eu, în relativitatea asta leşinată
în lumina asta roz pal cu
minunate reflexe
de parcă lumea ar plăti şi visele noastre ar fi transformate în reclame ...
oase de ebonită
în care durerea loveşte
nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar dragostea nu aşteaptă este
răul pe care pluteşte lumea
lumea oarbă, tu ştii că nu am prea multe să-ţi spun
suntem corpurile unui trup secret
şi turnul în care am putea locui e departe
el de depărtare s-ar putea prăbuşi în aşteptarea noastră
ca o simplă pietricică
pe marginea unui deal
aşa de fragilă este muzica în care ne mişcăm
Dar trupul secret se străduie în luptă...
culoarea neagră şi tatăl timp sunt spaimele lui permanente