o linie îngroşată a pus capăt tăcerii

       cu o linie îngroşată ai pus capăt tăcerii

       tuşe şi mai groase s-au aliniat între noi

       strada nu ne mai primeşte

       borduri grele dar sfărâmicioase

       se apropie în perspectivă

       calc cu împăcare

       peste toate pietrele cubice în care am

       cioplit  cifre în ritm şi sincope

       nu mai am ochi şi nimeni nu mă vede

       în mine se deschide un tunel

       şi negrul ăla adânc se revarsă ca o

       smoală topită în rosturile pietrelor

       în liniile  din palme  

       mulajul cubului perfect.

       sunt o maşina de prefabricate negre

       de vieţiobiect de celuloid familial

       de rame învechite

       şi trepte la casa albă de pe strada cea mai

       îngustă din oraş

       o dată pe zi

       mă întorc de una singură pe

       strada asta pe care mereu mă plimbam cu picioare

       de pasăre împiedicată

       strada asta parcă fugea

       şi se suspenda între pământ şi ştreaşina casei

       prin burlane cădeau resturile zilei

       şi prin canale ajungeau în mare

       mă agăţam în visul ăla, eram pompier şi mă strigai

       s-a auzit ceva şi prima bordură s-a împrăştiat

       şi în raza aia unică printre cuburile negre,

       particulele albe

       au dansat între pământ şi ştreaşina casei

       un ritual de moarte,        

       despărţirii  

.