viaţa e o fată pe care o strigi Morgana..

La 7 dimineaţa

viaţa e o sală de antrenament

alerg, sar, până când

gura mi se

umple de salivă cât să inund gura altuia

deschisă la poveşti

mâinile se lungesc cu ridicări de gantere

şi produc gumă de genoflexiuni

dintr-o dată sar aşa de sus

că viaţa nu mai e sala de antrenament

e un semicerc albăstui la care mă uit atât de

des, de nu ştiu câţi ani, zile sau ceasuri,

mari urâţite de vreme, înnegrite şi murdare

ca unghiile unui colecţionar de tuş

mă trezesc cu ciocanele şi rotiţele în care

locuiesc şi din nou îmi revin

ies la suprafaţa vieţii care e o mare lucioasă

pe o  masă de sufragerie...

liniştită ca un batic întins la soare...

înfig mâna aia lungă în transparenţa ei

şi viermele de oase iese din pieptul meu ţâşneşte

şi face o săritură în adânc, dar eu văd

port ochelari cu rama aurie de care mă agăţ

ca pe tiroliană

şi sar

îl strivesc sub călcâi

viermele nu mai e vierme...

nimic nu mai e... ce-a fost

şi chiar aşa îl strivesc

contrar faptului că în apă nu poţi

dar ce poţi?

pentru că în fapt eu sunt într-un deşert unde viaţa s-a întins

pe dune de risipă

viaţa e o fată pe care o strigi  Morgana...

îţi scriu toate astea să înţelegi anumite rosturi de ipsos

ce unesc cărămizile zidului

pe care seară de seară

în deschiderea viselor

tot numerotez cu frică kilometri.