PANA

Mi-am eliberat mâinile literele s-au aşternut, nişte forme pe albeaţa ochiului de hârtie. am îndoieli - frânghii subţiri pe care prind în cleşti din lemn feţe de pernă cu chipul şi asemănarea ta trec un culoar lung ca un tunel în dreapta am o pădure desenată şi în stânga hainele tale la uscat decolorate de sezoane întregi mi-am strâns îndoielile le-am răsucit mi-au legat mâinile dar am învaţat să lucrez ca o maşinărie cu minute prescrise sau grame suficiente m-am automatizat lacrimi artificiale plâng pe propriul umăr inima ţinută la cald învelită în puful de vise  m-a trezit din comă mi-am eliberat mâinile au pornit într-o mişcare circulară pe deasupra norilor. n-am ştiut că îţi aparţin nu te-aş mai fi atins aş fi suflat fin ca o respiraţie de înger obosit peste sinusoida trupului tău feţele de pernă - planoare umflate de aer ridicate la incidenţa cu cerul le-am pierdut formele s-au răsucit ...

Mă visez în cartier La mine în cartier unde iarba nu creştea, doar fier beton iţit printre leagănele din lemne zbârcite. într-o geometrie nebună toţi ne ordonau blocurile ne ordonau. drumurile aveau alei înguste ca ridurile de pe frunte prin care ne şerpuiam ca picăturile de transpiraţie în continuă căutare de a ne ascunde de unde mă văd pe scara liftului prin micile defecte de fabricaţie sticla sablată a uşii îmi rezerva dreptul de a întelege cum e cu lumea şi cu naşterea ei când tinerii mei vecini făceau dragoste claustrofobă de unde se trezeau ameţiţi într-un vehicul spaţial ce îi înălţa până la etajul 10 etajul albastru unde jurau să rămână definitiv împreună printre grilaje de gumă nimic nu era glumă alunec pe topoganul roşu de fier topit în forme infantile ce ne-au lăsat semne de bună purtare la piaţa din tomis nord cu tot norodul la judecata publică a violatorului criminal şi apoi la rând la carne unde se auzeau...

La 7 dimineaţa viaţa e o sală de antrenament alerg, sar, până când gura mi se umple de salivă cât să inund gura altuia deschisă la poveşti mâinile se lungesc cu ridicări de gantere şi produc gumă de genoflexiuni dintr-o dată sar aşa de sus că viaţa nu mai e sala de antrenament e un semicerc albăstui la care mă uit atât de des, de nu ştiu câţi ani, zile sau ceasuri, mari urâţite de vreme, înnegrite şi murdare ca unghiile unui colecţionar de tuş mă trezesc cu ciocanele şi rotiţele în care locuiesc şi din nou îmi revin ies la suprafaţa vieţii care e o mare lucioasă pe o  masă de sufragerie... liniştită ca un batic întins la soare... înfig mâna aia lungă în transparenţa ei şi viermele de oase iese din pieptul meu ţâşneşte şi face o săritură în adânc, dar eu văd port ochelari cu rama aurie de care mă agăţ ca pe tiroliană şi sar îl strivesc sub călcâi viermele nu mai e vierme... nimic nu mai e... ce-a fost şi chiar aşa îl...