PANA

astăzi s-a luminat Sunt Jurnalul în care n-am apucat să scriu… o filă ruptă, din rânduri s-au topit toate râurile, s-au prăvălit munţii, catedrale au zdruncinat maşina timpului Multe trupuri s-au aruncat pradă leilor Şi multe mame au pierdut fii şi fiice Aşa s-a luminat lumea mea s-a albit de adevăruri şi noi speranţe n-am să mă mai îmbrac în negru n-am să mă mai uit în oglindă am să stau în calea ei…am s-o privesc printr-un ecran de gheaţă şi s-o provoc să joace rolul maşterei sufletul e o sită prin care se cerne durerea şi inima îşi schimbă culoarea devine albă de un alb prea alb medical şi septic de ce îmi e teamă , de propria-mi venă aortă? de oasele mele de pielea mea de unghiile mele? absurdităţi …. tac îmi înghit o parte din temeri noaptea târziu, singură într-o casă straină pasărea mea s-a desprins din goblenul de pe perete cu mâinile mele caută ceva, un suport pe care să se sprijine în plimbarea mea prin aceasta lume Cu această muzică, cu aceste sunete confuze. Fugi, te culcă,...

poemele bat din picioare poruncesc să fie scrise m-am trezit în astă dimineaţă cuprinsă de remuşcări ce-am scris ce-am dovedit poemele bat din picioare poruncesc să fie scrise aşa e corect sau nu, nu mai înţeleg şi mă trezesc cu o durere adâncă în tâmple şi frunte şi număr cuvintele scrise şi brusc nu mai am nimic de scris se opresc literele ca pe marginea unei cascade dacă aş aluneca aş pluti într-un nor de particule de apă ca o perdea lăsată peste poezie şi aer Din cascade s-ar auzi trompete ascuţite în ritm de dixiland Ca şi cum visele mele matinale s-ar topi într-o adiere de Sunet m-am trezit în astă dimineaţă cu o mare poftă de dans cu un ritm sacadat ca şi cum poemele mele ar decapita refrene … nemurirea se opreşte pe buza unei tinere copile recitând din poemul artistului ucis de un vers înverzit …

nici o viaţă doar blues Cerul era albastru şi când dormeam şi când mă trezeam tot albastru era Deşi lumea era mai neagră decât negrul Guaşelor mele Luna era minunată şi plină de lumina de lună şi nimic nu o deranja pianul meu programat pe sonata lunii aduna pe clape un praf sclipitor Nina Simon mă înspăimânta cu vocea ei grasă şi groasă şi nu mi-o imaginam oamenii se trezeau în fiecare zi trişti si obosiţi deşi cerul era albastru senin ca o speranţă hai spune ce vrei de la mine şi nu te mai preface nu mai există nimic şi nici o viaţă cu un cer albastru doar tristeţea bluesului.

Poveste din budoar Lumina s-a despletit ca o tînără fecioară a pus capete rase între mine şi tine s-a rostogolit în patul nostru ,a traversat camera şi s-a strecurat prin crăpătura uşii pâna sub scară unde s-a cuibărit într-o mică şi gălbuie pată…. Aerul s-a încalzit între coapsele mele i-am dat drumul atunci când săruturile mă asfixiau s-a zbătut ,copleşit a scăpat cu greu alunecînd prin cearşafuri şi mătăsuri prin fantele draperiilor s-a leganat şi s-a strecurat prin crăpătura uşii până sub scară unde s-a cuibărit într-o mică si transparentă sticlă…. Muzica mi-a ţâşnit din piept Drept un ţipăt din plăcere S-a aurit prin alamurile sufletului A răscolit timpanul ,scărita şi ciocanul Şi brusc s-a izbit de pereţi , s-a lipit şi strecurat cu migala prin crăpătura uşii până sub scară unde s-a cuibărit într-o minuscula cutie muzicală… Mirosul şi gustul s-au cuplat într-o formă În ceva moale dezgustător , Le-am urât le-am alungat Mirosul s-a tiparit în perne şi gustul l-a însoţit Până când d...

Oase de ebonită ce pot să-ţi spun eu, în relativitatea asta leşinată în lumina asta roz pal cu minunate reflexe de parcă lumea ar plăti şi visele noastre ar fi transformate în reclame ... oase de ebonită în care durerea loveşte nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar dragostea nu aşteaptă este răul pe care pluteşte lumea lumea oarbă, tu ştii că nu am prea multe să-ţi spun suntem corpurile unui trup secret şi turnul în care am putea locui e departe el de depărtare s-ar putea prăbuşi în aşteptarea noastră ca o simplă pietricică pe marginea unui deal aşa de fragilă este muzica în care ne mişcăm Dar trupul secret se străduie în luptă... culoarea neagră şi tatăl timp sunt spaimele lui permanente

Visul te trimite la culcare când eşti singur când simţi cum prin fiecare fibră durerea vine, lasă o pală de vis să te anine de un alt început de o alta mână cu degete fine ce-ţi răvăşeşte părul uită-te cum timpul îşi face de cap cu vieţile noastre adună uşor amintirile într-o pungă şi pune-le bine pentru alte griji şi alte suspine nu uita din când în când să-ţi aminteşti de tine şi un nor alb va face dintr-o zi însorită una plină de întrebări. Ştii de ce visele nu au nume nu au porecle, nu le strigăm ? n-am răspuns, am îndoiala că sunt aceleaşi pentru fiecare dintre noi ne-am simţi înşelaţi … să fac dragoste cu un vis de-al meu, sincer gândul mă excită. Când eşti singur visul tău simţi că te trimite la culcare !

Elfriede Jelinek AMANTELE Polirom 2006 Biblioteca Polirom Pentru un cititor pasionat Elfriede Jelinek nu este un nume necunoscut. În anul 2004 ea câștiga surprinzător pentru aproape toată crema literară premiul Nobel pentru literatură. Explicația juriului de la Stockholm pentru atribuirea premiului acestei scriitoare austriece s-a datorat: "cursului muzical al registrelor în romanele şi dramele sale, care cu o pasiune verbală unică în felul său dezvăluie absurditatea şi constrângerea clişeelor sociale". Şi aşa este. Fie c[ citiți "Pianista" cel mai cunoscut roman al sau, ecranizat dealtfel cu succes şi încununat cu Marele Premiu al Juriului plus două premii la secțiunea de interpretare la Festivalul de la Cannes - 2001,( nu înainte de-a stârni proteste datorită scenelor hard, gen sado-maso) fie că citiţi "Amantele" veţi gusta cu plăcere o porţie de scriitură delicioasă, uneori însă dătătoare de dureri de cap sau stomac. Nu e uşor să citeşti ...