PANA

              am auzit cuvintele tale prima oară               ca printr-o sită               printr-un filtru vechi plin de scame               prin ţesătura rară a unui scutec.               pe aleea pe care nu o mai recunosc               mama mergea legănat               mama tragea de timpul ăla nesfârşit               până la intersecţia cu spitalul mare               unde mă ducea cu ea               să mă culce într-o apă şi să mă lase               să dorm până în alte mări,               când te-am auzit chemându-mă acasă               şi pe mama întorcând-o din drum.               cu cheiţă secretă ai răsucit în  inima ei               şi vrabia aia roşie care avea cuib               a zburat nesigură                             pe deasupra mării mi-ai trasat               o linie la care să privesc               dreaptă               cu o riglă să măsor               cerul şi norii în zilele ploioase               să îi înclin

dimineaţa a ieşit din eprubetă cu un lichid albăstrui a înconjurat blocul şi tata nu a mai recunoscut-o pe mama în zădărnicia unei lungi convieţuiri m-am aşezat în scaunul moale al resemnării şi am început să-i  desenez primele litere cu o lumina albicioasă am scris despre îndoiala ce stăruia în toate amiaza s-a decantat cu alt spectru un plumb greu mi-a prins picioarele m-a înfăşurat cu un fir de gută să-mi refuz revolta plâng cuţite taie în minte neputinţa spaima e o momeală aruncată în larg o gură imensă din care bule de oxigen mă îneacă  şi mă aduc înapoi să aud cum tata a reuşit să spună că... e bine ! zâmbind  şi-a încălţat pantofii în care am încăput şi eu aşa ne-am plimbat pe strada primăverii până la marginea lacului tu cine eşti ? ce să răspund? un vânt cald scutură luciul îmi spun numele liniştea opreşte aerul să respire  într-un carneţel vom scrie istorii recente, nume şi adrese şi vom