PANA

Femeia Poet Femeia poet plânge mereu, Scrie poem după poem   versurile ei sunt scrijelite direct pe trup sau pe organe   îşi scrie poemele pe copii înainte de-ai naşte   pe barbat înainte de a-l alege   pe copacii pe străzi pe casa ei,   îşi coase poezia pe haine şi-o presară în mâncare   şi adoarme cu ea când e singură. Se strigă pe sine   ca o rimă anonimă dintr-un dicționar de buzunar, are pe cerul gurii o gumă de mestecat   cuvinte cu gust Femeia poet respiră cuvinte şi plânge cu   lacrimi de litere, se lasă fecundată de poem… femeia poet   se numeşte Poezie Woman poet the woman poet always cries, writes poem after poem her lyrics scratched directly on her body or her organs writes poems on her children before giving birth on her man before choosing him on trees streets her home she sews poetry on her clothes sprinkles it on food she falls asleep with it when she's alone. she calls to herself as to an anonymous rhyme from a pocket dictionary, on her palate she has chewing

Tata - Victor (Simion ) Pană -astăzi ar fi împlinit 75 de ani                                                                                Tata s-a întors astăzi Cu o suliță  de vânătoare boantă la vârf Are haine tribale  de un galben gălbejit Greu îl recunosc De unde vi îl întreb și-mi zice ca un ventriloc Că din portugalia deși eu cred că de altundeva. Un soare i-a tăbăcit  pielea până la os Poate  din africa  de acolo să fi  luat arama  lipit  de el de trupul slab de fața oacheșă Până și părul i-a crescut negru la loc ca odinioară Îl privesc și el îndreaptă sulița spre mine odată cu privirea Așa îl recunosc mai bine. Ai fost la vânătoare … ? sunt uluită Ești un adevărat războinic Dar ce războaie ai purtat?  Unde e drumul pe care ai venit ? Îi văd tălpile albe, ce straniu se ridică în aer Pe un vehicul plin de spumă...și vele largi de alge Prin tubul suliței aud cum mă întrebă Ce formă are inima de rac ? să o aud  s -o port cu min

Cum mă trezesc mă umflu cu pompa de timp comprimat îmi pun haine largi și adaptate Cu găuri de aerisire și lăcașuri pentru baterii sunt un experiment  personal  și public țin conferințe și seminarii în spațiul liber al terasei blocului, de unde îmi dau drumul și căderea e lină până la etajul unu unde mă așteaptă doamna popescu care mă salută cu aceași admirație de ani de zile și îmi spune „ce mare te-ai făcut!” ferestrele capătă alte dimensiuni Ca într-o expoziție minimalistă în care expun pânze mari pe care nativ și naiv doar  pulverizez personaje gălbui/cenușii/alburii cohortele depresiilor matematice pentru că mă opresc și profu de mate de la doi îmi zâmbește ca o ecuație enigmatică iar o iau de la capăt întind mâinile și planez împrăștii cu verbele mele preferate. „ce îmi trebuie mie poezia ?” eu zbor și fără aripi, sunt planificată știu toți vecinii din bloc cum măsuram distanța de la marginea terasei până la primul plop

                                                                                                                                                   foto: Dany Mercu            Tears by the pound                                                                                                                       I cry all the time, I could start a business selling tears by the pound I would turn each teardrop into a real gem crystalline I would become the most celebrated craftsman of tears. I just want to know, why do I weep...? I’d like to know how this music is bornlike a child from so much pain so much serenity I’d give anything to have the power to fathom how poems are born… I don’t want my business or profession to be poetry My business is crying tears are my battle with Father Time Come see this unjust fight the cavalry of Time against a wretched poet. Place your bet. diamonds will fly pearls will roll endlessly on the table.                        

Iulia Pană  ,,future sound of poetry,,  - acrylic /canvas 50x70 sunt neputincioasă ca o bucată de marmură părăsită Un țiuit îmi chinuie scrisul E o microfonie Tot ce fac e o microfonie Și ca un sfredel Un amestec straniu de sunete în timpane  se  lovește de emisiile de aer. Un vers se cuibărește între două buze. ca un orb scriu în culori fiecare bucurie tactilă muzica se încălzește ca mâna ta deasupra inimii Ce legătură am eu cu minunea poeziei.. Un fulg se leagănă  pe un fundal de ceață Ea se scrie de una singură Aud melodia cu note acvatice mă reîntorc  la alfabet să reînvăț literele bob cu bob într-un  lapte alb e scâncetul răsucit în culoarea dimineții un rând de pene albe și negre vers cu vers zburător dinți drepți strălucitori înșirați  pe un semn de carte O aliniere de planete felinare luminează buricele mâinilor  negre cu palme albe lovind tobe din piele Scrisul meu aș vrea să fie tipărit de sudoarea

Iulia Pană- ,,Respirație,,- acrylic/canvas 50x70 într-o camera albă ca o rezervă de spital sunt prizonieră, sunt locatară, plătitoare de taxe și impozite socotite în ore și donații de sânge și limfă. printre grilaje invizibile despart aerul de respirație simultan cu ventilatorul uriaș ce scutură praful alb rămas  de la unicul locatar pierdut în registre groase și roase de timp într-o vagă poveste rostită ca o șoaptă ce iese din peretele gros de lemn prins între  două bârne care  fac o cruce imensă albă ca varul. între stinghii de lemn vorbesc două vieții. Abia ating  răscrucea lemnului din el picură  lacrimi purificatoare, vindecătoare pentru cei orbiți cu ochii larg  deschiși  în plin soare în  plin întuneric.. două obloane deasupra norilor pe care eu ca o călătoare  pe o planetă abia descoperită am zugrăvit  fiecare stinghie prin  care a suspinat iubirea. irișilor mei le-am dăruit lentile de mărire   și pe șoselele imense și

          sketch by Iulia Pana  I twist the storyline on a spindle. I place dots with a red-reflecting marker every yard of the way my turmoil is a scarf waving happy birthday dragged through rooms where I live-exist. a stream of light enters them through a hole my child changes this into a happening I am surrounded by reinforced concrete – the prefab holes are filled with washable ineffable truths I feel my left lung like a white sponge my right lung, carbon black the spindle accidentally caught a lock of blonde hair that is dangerous the child sees it and blocks the hole with a brick made of silly-putty "Mommy, you're a Pharaoh in a pyramid'' sounds walk down the pipes and tubes, the veins and jerry cans traversed by debris and fluids I use something tasteless like my saliva to wipe out scribblings on the walls they are hard to erase and appear on my skin – on my arms stained with reflecting r

             sketch by Iulia Pana  To the left, I leave things I want to think about in the morning To the right, I gather things difficult to discern at night If you enter the world divided in two It is too obscure to feel anything I am a useless person and I assign myself work for full days one day I’m the boss, another the employee paying attention to the chief’s lint these are wonderful days when I forget this mental hospital game giving myself reasons for self-flagellation, for salvation on the steps of a convent days like pictures from advertising flyers I remain mute, deaf and crippled crawling inside me to prove to myself who I am, leaving things on the left, though I fear the left as I fear the right and the signposts I have encountered that never led me anywhere if you couldn’t understand, I’d believe you but you know who I am little by little you change me every day I am my own remote so click me here! I am discover

future sound of poetry I - acrylic/canvas 80x100 - iulia pana tonight I thought to confess to you my life took a walk through the unknown house where I am the master of ghosts ... ghosts so ugly they can no longer scare me so life took a walk putting me to the test but I could not help my only thought, to confess to you even if it would be the simplest confession about me ... so I will say that my life walked through my rooms and abandoned me when I tried to say only in my mind that one night when life walked in my memory it could find nothing but you.     translated by Adrian G. Sahlean

I dream of myself in the neighborhood. my neighborhood where the grass did not grow just reinforced concrete among sea-saws of shriveled wood. a crazy geometry structered everything for us the buildings ordered us. there were narrow alleys like wrinkles on a forehead we meandered through them like drops of sweat always looking for a new place to hide then I see myself on the stairs by the elevator the small manufacturing flaws in the sandblasted glass door gave me the priviledge to understand the world and how it was born when my young neighbors made claustrophobic love waking up dazed in a spacecraft taking them to the 10th floor the blue floor where they vowed to each other to stay together forever surrounded by concrete nothing was a joke I slide on the red iron tobogan forged in an infantile form that marked us for misbehaving to the market place with all the people at the the rapist-murderer’s public se