PANA

ţin ochi închişi strâng peloapele să nu pătrundă fir de lumină aşa cântă ea doar un stop de blues se combină sfârşeala zilei de vară, răguşeala amintirii tale pe clape de fildeş  se topesc prin ecranul opac lacrimi curg în camera în care se preumblă o fantomatică inundaţie oarbă  tastez prin aerul trist până în vene străpuns de vocea ieşită din maşinărie  nu mă lasă să te  văd m-a înconjurat cu vibraţiile nonlineare ... cu  tehnică ei plină de fiori sonori cântăreaţa asta ascunde în glasul ei tragedii virtuale  teancuri de fotografii  te ascund chipul  tău  se dilată  în fiinţa mea se umple . cu o undă  nepământeană o trompetă ascute durerea.    incandescent amorul ei şi al meu e acum  un jar de ţigară stins pe peloape. din difuzor se deschide-o trapă să iasă  câinele nopţii.

azi inima nu a mai vrut să mă asculte încerc să-mi număr respiraţiile  în bătaia ei nu mai vrea e  tristă rău e părăsită e o femei sedusă încărcată de un lichid prea gros șerpuitor  prea închis   prea... cum să fugă ea ? cum să mă abandoneze ... să alerge nebună pe plajă şi să se piardă într-un val ... e prizonieră într-un trup reanimat cum să-şi câştige libertatea? cum suspină... şi eu doar o port agăţată în piept cu ace cu gămălie.

Nerăbdarea sare cu paşi mari în faţa mea Neputinţa te ţine departe de mine fuge ecoul   înapoi cu tot  aerul din vorbe vag se aud  doar zgomote peste intervalele de timp ameţite de pierderea memoriei o sare iodată e iubirea păsări lungi se adună  peste cerul lăsat o plasă negră cu găuri albastre prinde în ea  nori rătăciţi ca şi mine  la o tombolă de bâlci întind mâinile sub un val de apă din marea sub care ne-am culcat prima oară şi vine prea tare spre mine din piept o groază îmi înfloreşte sub piele prin sânge se plimbă şi  mă-tresară  şi mă-ndulceşte o sare iodată îmi trece pe limbă prin apă se duce  se pierde de tot îmi cresc bronhii de os respir prin gura de aer cercul din piept mă eliberează  de şantajul durerii

       undeva după ureche         lângă lob         muzica loveşte uşor         un fior ca de fulg         mă strabate                 cuvintele sunt calde        au stat în mierea vocii        au alunecat în minte        un ghem de întrebări        undeva la marginea        genelor        chipul  se aşează        în firul gălbui de lumină        un aer încălzit        mă atinge        imaginile  sunt vii   ...

-    în memoria tatălui meu Simion (Victor ) Pană  în bucătaria mea se ţin şedinţe de terapie uşa se deschide  şi închide de multe ori să-mi spună tatăl meu. ...ce şi cum e cu viaţa. ca o umbră din ce în ce mai des cuvintele-i se aglomerează la ieşirea buzelor lui groase senzuale. vorbele nespuse sunt canini care muşcă din timp în pauza şedinţei .. îl văd în altă dimensiune unde poate să leviteze  până în tavan şi mai sus .. ca într-un elevator transparent cu  papucii de casă ... încălţaţi  temeinic aşa cum făcea cu cizmele militare în care se adunau toate furiile lui pentru că nu-i plăceau -nici carâmbul înalt nici centura de piele îi îmbrăcam uneori vestonul şi cascheta şi credeam că geometria s-a inventat în rapoartele lui... din bucătaria mea văd prin fereastră un convoi alunecând silenţios prin curte jumătate de familie .. sunt transparenti şi prin ei urmăresc glisarea ...

              am auzit cuvintele tale prima oară               ca printr-o sită               printr-un filtru vechi plin de scame               prin ţesătura rară a unui scutec.               pe aleea pe care nu o mai recunosc               mama mergea legănat               mama tragea de timpul ăla nesfârşit               până la intersecţia cu spitalul mare               unde mă ducea cu ea ...

dimineaţa a ieşit din eprubetă cu un lichid albăstrui a înconjurat blocul şi tata nu a mai recunoscut-o pe mama în zădărnicia unei lungi convieţuiri m-am aşezat în scaunul moale al resemnării şi am început să-i  desenez primele litere cu o lumina albicioasă am scris despre îndoiala ce stăruia în toate amiaza s-a decantat cu alt spectru un plumb greu mi-a prins picioarele m-a înfăşurat cu un fir de gută să-mi refuz revolta plâng cuţite taie în minte neputinţa spaima e o momeală aruncată în larg o gură imensă din care bule de oxigen mă îneacă  şi mă aduc înapoi să aud cum tata a reuşit să spună că... e bine ! zâmbind  şi-a încălţat pantofii în care am încăput şi eu aşa ne-am plimbat pe strada primăverii până la marginea lacului tu cine eşti ? ce să răspund? un vânt cald scutură luciul îmi spun numele liniştea opreşte aerul să respire  într-un carneţel vom scrie istorii recente, nume ş...